duminică, septembrie 22, 2019
Oameni din Banat

Povestea uimitoare a sportivei care a adus prima medalie olimpică la canotaj în Banat

herta-anitas1

Pentru foarte mulți români, numele lugojencei Herta Anițaș (52 de ani), este prea puțin cunoscut, însă sportiva din Lugoj este o adevărată performeră. În anii ’80, Herta strălucea pe podiumurile mondiale și olimpice cum nu mai reușise nicio sportivă din această zonă a țării până atunci.

Herta Anițaș este dublă medaliată la Jocurile Olimpice de la Seul, cu argint în barca de 8+ (alături de Doina Bălan, Mioara Trașcă, Veronica Necula, Adriana Bazon, Mihaela Armășescu, Rodica Arba, Olga Homeghi, Ecaterina Oancia) și cu bronz în proba de 4+1 rame, alături de Marioara Trașcă, Veronica Necula, Doina Bălan și Ecaterina Oancia. A fost prima sportivă ce a adus o medalie olimpică și prima medalie mondială de aur pentru canotajul din vestul țării.

„Canotajul l-am început în luna aprilie 1983 și în luna august urcam deja pe primul podium național, e drept pe locul 3, eram începătoare, și apoi din anul 1985 pe podiumurile mondiale”, își începe povestea fosta sportivă.

La Brandenburg, în 1985, în fosta Republică Democrată Germană, a luat medalia de aur şi titlul de campioană mondială la 4+1 rame, iar la Mondialele de la Nottingham – Anglia, 1986, o medalie de bronz.

Cum a ajuns o handbalistă să câștige medalii olimpice la canotaj

Primul contact cu canotajul a fost total diferit de ceea ce își imaginase lugojeanca, la acea vreme.

„Eu inițial când m-am dus la canotaj am crezut că o să mă plimb pe o baltă, pe un lac ori pe o apă curgătoare, că o să mă uit după nuferi și după rațe. În scurt timp am înțeles că însemna de fapt să fac zilnic drumul Lugoj-Timișoara, e drept împărțit în trei antrenamente. Pe lângă aceasta erau circuitele de forță, antrenamentele cu haltere, iar de două ori pe săptămână aveam alergare, începând de la 10 ture pe stadion, adică 4.000 de metri. Totul pe cronometru, pe metrometru. Trebuia să te menții în parametri ca să prinzi o barcă de mondiale”, povestește Herta.

Înainte de canotaj a făcut 5 ani handbal. Clubul Voința din Timișoara a făcut o selecție în școlile lugojene pe când era elevă la Liceul Coriolan Brediceanu, iar profesorul de sport a considerat că îndeplinea criteriile pentru a fi aleasă.

„Am fost chemată din sala de clasă să merg la sala de sport. M-au măsurat și când au văzut că am 1,83, nu erau multe fete la înalțimea asta, mi-au zis să merg la Timișoara, să văd clubul, bărcile și tot ce înseamnă canotaj. Mi-a plăcut, i-am convins apoi și pe părinți, la început nu au prea fost de acord”, spune lugojeanca.

A fost la un pas să renunțe. De mai multe ori!

Era în clasa a zecea când a plecat. Din aprilie, trimestrul trei, așa cum era pe atunci, o zi pentru eleva Herta Anițaș era școală de la 8 la 14 și de la 15,30 antrenamentul pe Bega, până la 18,30-19. În weekend, de sâmbătă seara venea acasă la Lugoj. În 1984 pleca deja la București. Cu motivări, derogări, de la școală, pregătirea la lot însemna nu mai puțin de trei antrenamente pe zi.

„Asta însemna la 6,30 trezirea, la ora 7 eram la ponton, făceai 12 km înviorarea pe cronometru. Urma micul dejun, la 9,30 aveam deja al doilea antrenament, până undeva la ora 12, se făceau 20 km pe apă, aveam prânzul, o oră jumătate de odihnă, iar de la 15,30-16 al treilea antrenament, 18 km, plus sală de forță, 2 circuite minim. Terminam la 19, un duș, cina, mai stăteai un pic, iar la 22, când se oprea lumina complet în toată vila stingerea”, povestește fosta sportivă.

Un regim cazon, mult prea greu pentru o elevă de 17 ani, chiar și de 1,83 metri, la o vilă din Siliștea Snagovului. Dacă a fost vreodată tentată să renunțe?

„Nici nu știți de câte ori mi-am făcut bagajul. Eram în sala de forță la haltere și îmi ziceam: acuma mă duc în cameră, îmi fac bagajul și am plecat. Bagajul meu a fost făcut de zeci de ori. Ieșeam din sală, îl făceam, mă duceam la duș, mă duceam la masă, se făcea seară și nu mai aveam unde să plec. Din unde eram noi erau curse de autobuz doar de două ori pe zi. Nu mai apucam cursa de seară. Dimineața desfăceam bagajul, băgam totul în dulap și iar la antrenament”, își amintește Herta.

Primul podium internațional a fost la Brandenburg, în fosta Republică Democrată Germană, medalia de aur şi titlul de campioană mondială la 4+1 rame la Campionatele Mondiale de juniori din 1985. Româncele au fost vedetele cursei. Au înțeles nu când li s-au acordat medaliile ci abia când au vazut ziariștii din toată lumea așteptându-le. A mai vrut și după acest titlu să își facă bagajele?

„Aaa, da, da. Și nu o dată. Din păcate în 1987 a trebuit să îmi fac bagajele și chiar să vin acasă având problemele medicale. Am realizat însă că vreau mai mult ca orice să mă întorc. Urma Olimpiada de la Seul. Visul oricăui sportiv este să ajungă la olimpiadă, este o încunare a muncii sale”, spune fosta sportivă.

Antrenamente mult mai dure decât sportivele din alte țări

Mentalitatea era că trebuie să urci pe podium. Cu obiectivul acesta plecai, altfel nu aveai nici o șansă. Echipa României a plecat cu gândul de a aduce două medalii de aur. Au fost una de argint și una de bronz. A fost prima olimpiadă unde se putea participa în canotaj la două probe.

Înainte de 1988, povestește fosta sportivă, se putea la o singură probă. Hotărârea a venit de la Federația Internațională de Canotaj și cele mai multe echipe au profitat de ea. Nu mai era nevoie de rezerve și cei mai buni erau selectați. A fost epuizant pentru că a venit după o periadă grea de pregătire. Tot concursul a durat o săptămână, în care au fost curse în fiecare zi, seriile de 4 și 8+1 rame, eventual recalificări ziua următoare și tot așa. A fost apoi finala de la 4 rame și a doua zi finala de la 8.

„A fost o muncă enormă să ajungi acolo, mai ales că eu am stat un an de zile, muncă brută, nu degeaba se spune că canotajul înseamnă galere. Este ceva ce trăiești odată în viață, dacă ai noroc o trăiești și a doua oară. Niște sentimente pe care cuvintele nu le pot exprima, le trăiești și atât”, afirmă Herta.

Argint și bronz, în condițiile în care fetele se antrenau la cu totul alte standarde decât echipele cu care concurau. La proba de 4+1, le-au luat echipele Republicii Democrate Germane și Chinei, iar la 8+1, din nou Germania de Est.

„Viața noastră ca și sportive a fost mult mai grea decât viața sportivilor din alte țări și munceam mult mai mult, mă refer ca și număr de km, tone de greutăți, de haltere ridicate pe zi, în cu totul alte condiții. La un moment dat, la mondialele din `86, un antrenor al altei țări, văzând ce antrenament facem noi, a spus că dacă echipa lui ar munci cât muncim noi, nici nu s-ar discuta, cine să ia aurul. Aveau condiții de recuperare, kinetoterapeut, alt standard de recuperare în cazul problemelor medicale”, își amintește lugojeanca.

Nu era vorba însă doar de standarde, ci și de alimentație, esențială pentru un sportiv de performanță. Fiecare se descurca cum putea: pachete de acasă, trocuri sau regim vegetarian.

„Am făcut performanță cu legume, cu un sfert de pâine neagră la masă, dimineața la micul dejun șase ouă, pe zi patru sticle de un sfert de Pepsi și mere cât cuprinde. Aveam un depozit unde se aducea săptămânal mâncarea pentru tot lotul și atunci se împărțea. Meniul se făcea după ce era în depozit. Am avut noroc că îmi trimitea mama de acasă pachet și că nu mâncam carne. Nu mai consumam de pe la 5-6 ani.  Făceam trocuri, dădeam așa- zisa friptură ori pe pâine ori pe desert, mai primeam din când în când o cremă de zahăr ars, ceva făcut acolo în bucătărie și atunci făceam schimb.”

Supravegheată mereu de autorități

Nu a fost tentată să fugă din România acelor ani. A beneficiat însă de o atenție specială a autorităților și ieșirile din țară erau mai atent supravegheate decât ale coechipierelor.

„Fiind etnic german niciodată nu am primit viza pentru Franța, pentru Republica Federală Germania, doar pentru Republica Democrată, Ungaria, Polonia, țările socialiste. Abia pentru Regata de la Lucerna am reușit să plec, să primesc viza, pentru că era concursul înaintea Olimpiadei. A mai fost momentul Nottingham, acolo am avut pe cineva care a avut grijă special de mine, ca să nu fac vreo minune, ca și la Seul. De plecat nu am fost niciodată tentată să plec. Am vrut doar să circul și să văd ce este în altă parte”, spune fosta sportivă.

După Olimpiada de la Seul s-a retras. A câștigat un total de 43 de medalii naționale și internaționale. Pentru toate aceste performanțe, fosta sportivă spune că face și acum face deconturi pe partea de sănătate. Cât despre altfel de deconturi, spune doar ca după aurul de la Brandenburg, i s-a acordat o sumă similară salariului pe care îl lua mama pe o lună la fabrică. Nu spune suma, ci doar că pe ea și-a cumpărat un dublu casetofon din piață de la sârbi. Ceva mai mult a primit după olimpiada. Plus două kilograme de portocale.

Încă mai participă la competițiile master

Nu stă nici acum departe de sport. Merge la sală, face mișcare, odată ce faci sport de performanță nu poți să stai.  Anul trecut, în 2018, la Campionatul Național de Ergometru, desfășurat la Piatra Neamț, la canotaj, secțiunea master, proba populară, a terminat pe prima poziție. Săptămânal merge la sala de fitness.

Înainte de discuția cu Hera Anițaș am încercat să caut referințe despre ea pe internet. Cele câteva erau despre conferirea, în 2018, a Trofeului de Excelență în Sport, în cadrul Galei Premiilor Lugojene și, în 2019, a titlului de Cetățean de Onoare al Lugojului. Pe site-ului Comitetului Olimpic și Sportiv Român, în dreptul portretului de șapte rânduri, sub fotografie, se află data nașterii: 18.08.1962. Același an din prezentarea de pe pagina de facebook a forului, datată 18 august 2016.

Un singur comentariu la postare: „Si…m-am născut în anul 1967…nu 1962. ”

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea noastră de cititori:

Lasă un răspuns