Cei care merg cu maşina pe drumul spre vama sârbească pot zări pe o parte şi alta a şoselei o ciudată formă de relief. Muşuroaie uriaşe de pământ încep să răsară de la intrarea în localitatea timişeană Jebel şi se întind până în apropierea graniţei cu Serbia. Acoperite cu vegetaţie sălbatică, acestea ascund de fapt buncăre militare construite în anii ’50, de teama unui eventual atac din partea Iugoslaviei lui Iosip Broz Tito, care a adoptat o politică independentă faţă de cea a blocului sovietic. În 1952, a început construcţia de fortificaţii din judeţul Timiş. Buncărele de diferite mărimi şi utilităţi au răsărit ca muşuroaiele pe câmpurile din apropierea graniţei, pe o lungime de 30 de kilometri, în jurul localităţilor Jebel şi Voiteg.
În Jebel a fost înfiinţată şi o unitate militară de mitraliere şi artilerie, iar soldaţii şi-au ocupat poziţiile în buncărele de pe câmp. Locul fostei unităţi militare, părăsită la sfârșitul anilor ’50, a fost luat de actualul Spital de Psihiatrie din Jebel.
Sfârşitul conflictului iugoslav cu Moscova se încheie odată cu moartea lui Stalin, în 1953. Relaţiile României cu Iugoslavia se reiau, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Iosip Broz Tito încep discuțiile despre eventualitatea construirii hidrocentralei de la Porţile de Fier.
Având în vedere soliditatea fortificaţiilor, cu pereţi din beton armat şi tavan din fier cu o grosime de 30 de centimetri, acestea au rămas în stare perfectă. Adăposturile militare au fost proiectate să reziste la bombe de 1.000 de kilograme care ar fi putut fi lansate de iugoslavi.
Buncărele nu au mai fost revendicate de Armată, aşa că au intrat în proprietatea sătenilor după retrocedare. Unii le-au folosit pe post de colibă, stână, cramă sau chiar debara – acolo țineau localnicii cârnaţii şi şunca. Altele nu au nicio utilitate. Cineva și-a amenajat în câmp o căsuță de vacanță.
În copilărie, toți cei din zonă s-au jucat prin cazemate de-a soldaţii. Copiii de astăzi au alte preocupări.
„Sunt câteva zeci de cazemate pe arealul Jebelului, nu știm cu exactitate câte. Peste ele au crescut vegetație, tufe, porumbar. Unele sunt pe terenul localnicilor, unele în grădinile lor. Avem și două transformate în locuințe de vară. Au fost unii care le-au curățat și au făcut pivnițe de vinuri. Majoritatea nu se folosesc. Pe timpul colectivizării au fost folosite ca depozite. Apoi, ciobanii și-au făcut colibe. Acum pasc vacile în jurul cazematelor”, a afirmat Deliana Mircea, profesoară de istorie la școala din Jebel.
Dorința comunității din Jebel este ca unele din aceste cazemate să fie tranformate în atracții turistice.
“Avem într-o intersecție de drum o cazemată care ar putea fi transformată ușor în obiectiv turistic. Trebuie excavată intrarea, puțin curățată în interior și se poate intra și vizita. Avem o cazemata octogonală, se poate face o zonă pentru foc de tabără acolo. E foarte frumoasă dispunerea. Într-una dintre cazematele mari, aflată la o intersecție de drum, se poate intra, e amenajată, văruită, dar e folosită mai mult de copii. Se ascund acolo pentru o țigară, o bere. În copilărie am intrat și eu în câteva dintre ele”, a mai spus Deliana Mircea.
Jebel se află la 22 de kilometri de Timișoara. Prea multe atracții pentru turiști nu are.
“Ca și atracții turistice, avem biserica și monumentul Eroilor. Apoi mai e Casa Națională Efta Botoca. Nu e amenajată ca un muzeu, dar eu mi-am propus să adun cât mai multe aici. Este căminul cultural, pentru că nu mai există casa în care s-a născut Efta Botoca. Nu mai trăiește nimeni din familia lui. Se păstrează un festival de muzică populară instrumentală Efta Botoca. În fiecare an se face primăria Jebel cu Asociația Pro Datina. Dar cel mai important moment din lumea satului este ruga. În 20 iunie, de sfântul Ilie. Este cea mai mare rugă din zona asta. Vin mii de oameni în cele două zile”, a mai spus Deliana Mircea.
