La doi kilometri spre răsărit de comuna Ciclova Montană, judeţul Caraş-Severin, în inima codrilor seculari ai Banatului de munte, la poalele unei stânci de aproape o mie de metri (stânca Rolului), se află Mănăstirea Călugăra. După tradiţie, locul este considerat sfânt, pentru că aici vieţuiau pustnici.
Credincioşii au numit aceste locuri Valea Călugărului. Preotul şi istoricul Nicolae Tincu Velia (1816-1867), în lucrarea sa: „Istoria bisericească politico-naţională…“ (Sibiu, 1865), compusă după „tradiţiuni, monumente şi documente istorice“, bazându-se pe tradiţia locală şi pe informaţiile rămase de la Petru, protopop al Vărădiei între anii 1776-1801, susţine că mănăstirea care a existat la Ciclova Montană „către răsărit, pe dealul păduros numit Călugăru, ar avea aceeaşi etate şi viaţă ca cele mai vechi mănăstiri româneşti… mai bine de 600 de ani“.
Valea de unde se auzeau cântări sfinte
Istoricul acestei mănăstiri ne spune că în 8 iunie 1830, Iancu Cârşoveanu, un păstor de capre, a auzit cântări bisericeşti venind din pădurea unde îşi păstorea caprele. Această întâmplare a fost povestită unor consăteni de îndată ce s-a întors în sat. Din evlavie, oamenii au început să aşeze icoane pe copacii ce înconjurau locul de unde răsunau acele cântări dumnezeieşti. Din ce în ce mai mulţi credincioşi făceau pelerinaje cu icoane în Valea Călugărului. Şi astăzi, înainte de mănăstire, se vede încrustată într-un fag gros de peste 100 ani, icoana Sfântului Prooroc Ilie, iar cel mai interesant este faptul că icoana, după atâţia ani, nu a fost acoperită de scoarţă.
Semnele dumnezeieşti au continuat, de nenumărate ori credincioşii care treceau pe lăngă stânca din capătul văii auzind cântări sfinte. În ziua de 8 iunie 1859 cântările sfinte s-au auzit atât de tare din interiorul stâncii încât credincioşii prezenţi, între care şi un tânăr teolog pe nume Alexie Nedici, au ascultat îngenunchiaţi aceste cântări dumnezeieşti. În acest chip locul a devenit foarte căutat. În duminici şi la marile sărbători aici veneau mulţimi mari de credincioşi.
O mărturie certă despre descoperirea locului unde este construită mănăstirea vine de la teologul Alexie care le-a povestit tânărului Vasile Jumanca şi altor tineri din Ciclova Montană, ceea ce ştia din tradiţia familiei sale de preoţi: „[…] despre doi călugări care veneau în părţile Ciclovei Montane de la Mănăstirea Ciobeni, în fiecare an la Duminica lăsatului sec de brânză. Unul se adăpostea în peştera de sub stâncă ce desparte Ciclova Montana de Ciclova Română, pe care mai târziu, în 1727, s-a clădit biserica romano-catolică Maria Fels şi citea rugăciuni pentru românii băştinaşi şi pentru nemţii colonişti. Celălalt şi-a găsit adăpost într-una din peşterile de pe coastele Rolului, poate chiar prin locurile pe unde s-au auzit cântările dumnezeieşti”.
Chilia călugărului și icoana de pe Muntele Athos
Tot din tradiţia locală aflăm că doi credincioşi din Oraviţa, Mihail Nafir şi Ilie Strâmbei, împreună cu un localnic din Ciclova Montană, Ion Izverniceanu, ascultând şi ei cele povestite de teologul Alexie au început să cerceteze mai amănunţit locul. Au observat că dintr-o piatră curgea apă, izvorâtă parcă din interiorul stâncii. Au făcut săpături în acel loc şi au descoperit un altar de piatră moale, o icoană a Maicii Domnului cu pruncul în braţe, câteva obiecte bisericeşti şi osemintele unui pustnic. Era evident că fusese chilia unui călugăr, care în decursul anilor s-a umplut cu pământ.
Conform unei cronici mai vechi, icoana a fost adusă de pe Sfântul Munte Athos. După descoperirea sa minunată credincioşii au dus-o la biserica din Oraviţa. După două zile, mergând să se roage, au observat că icoana dispăruse şi, spre uimirea lor, a fost găsită în peşteră fără a fi mutată de mână omenească. Această minune l-a determinat pe tănărul Alexie să intre în cinul monahal. După ce a fost descoperită, peştera a fost amenajată. Un miner a lărgit încăperea peşterii, un tâmplar a fixat deasupra o cruce de lemn, apoi a fost împodobită cu icoane pictate de pictorii Mihail Popovici şi Dimitrie Turcu.
În noaptea de 10 spre 11 iulie 1859 a avut loc slujba de sfinţire a peşterii, săvârşită de preotul George Petrovici, împreună cu tânărul teolog Alexie.
Cu binecuvântarea episcopului Emilian Kengelaţ al Vârşeţului, în ziua de 16 februarie 1860, monahul Alexie a plecat prin satele de pe Valea Caraşului şi din zona Banatului Sârbesc pentru a aduna resursele materiale necesare pentru construirea unei mănăstiri. Pentru că bani adunaţi de prin împrejurimi nu ajutau decât la începerea lucrărilor, Alexie a pornit din nou la drum, de această dată ajungând până la Viena, la baronul George Sina, de la care a primit ajutor.
Moaștele pustnicului, păstrate în biserică
Construcţia mănăstirii „este din piatră şi cărămidă, având acoperiş de tablă, are plan dreptunghiular, împărtit în altar semicircular spre răsărit, naos şi pronaos, având 17,30 m lungime şi 7 m lăţime. Turnul, în plan patrulater, are acoperiş de tablă, în stil baroc, având o înălţime de 12 metri. În naosul bisericii sunt păstrate, într-o raclă, moaştele pustnicului, descoperite în pesteră în anul 1859”.
În ziua de 1 octombrie 1861, „Mănăstirea Călugăra a fost sfinţită cu mare fast de episcopul Emilian Kengelat din Vârşeţ, dăruindu-i-se hramul Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie) şi Sf. Mucenic Procopie, mutat apoi la data de 14 septembrie, la sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci.”
Nu este lipsit de importanţă a aduce spre ştiinţă mărturia făcută de protopopul Nicolae Tincu Velia în anul 1865 despre existenţa izvorului ce străbate curtea mănăstirii, dar şi de sfinţenia acestui loc pusnicesc: „… aici veneau credincioşi de toate naţionalităţile şi confesiunile, până şi de la Vârşeţ alergau la acest loc spre închinare şi spre a se spăla cu acea apă care se vede a fi vindecătoare”.
