luni, noiembrie 9, 2026
spot_imgspot_imgspot_imgspot_img

Top 5 Articole

spot_imgspot_imgspot_imgspot_img

Cele mai recente

Omul din livadă și rodul unei munci de suflet. Povestea lui Pătru Căprariu și a pomilor de la Herendești

RETIM

Pentru Pătru Căprariu, livada este mai mult decât un loc cu pomi. Este un loc drag, în care și-a pus munca, răbdarea și sufletul. El a îngrijit pomii în fiecare anotimp și s-a bucurat să-i vadă înflorind și apoi rodind.

Pătru Căprariu s-a născut în 1949, la Visag. Copilăria lui s-a desfășurat într-o lume în care agricultura începea acasă. A crescut alături de bunici, printre vaci, oi și cai, și a muncit de mic la câmp. Pentru Pătru, livada este o parte din viața lui. Pomii îi sunt aproape de suflet, iar roadele lor încă îi mai aduc bucurie și mulțumire. Munca în livadă este, astfel, nu doar o ocupație, ci o adevărată muncă de suflet.

Povestea lui Pătru Căprariu și a pomilor de la Herendești

A fost o vreme când, la Herendești, 140 de hectare erau acoperite de meri, peri, pruni, caiși, cireși, vișini și aluni. Iarna se săpa în jurul pomilor chiar și prin zăpadă, primăvara începeau tăierile, iar toamna livada se umplea de oameni veniți la cules.

Pătru Căprariu a trăit toate acestea. A intrat în livadă fără să știe meserie și a plecat de acolo după ce învățase să cunoască pomii aproape ca pe oameni. Astăzi, din lumea aceea au mai rămas, în primul rând, amintirile.

”Eu cunoștințe de specialitate nu am avut, doar ce știam de acasă. Veneam de la țară și, în gospodăria familiei, aveam de toate. La 10-11 ani mergeam deja la muncile agricole.”, spune Pătru.

Nu știa atunci că ceea ce învăța în copilărie avea să-i fie, peste ani, fundația unei meserii.

Copilăria și colectivizarea

Avea aproximativ 13-14 ani când, în sat, s-a făcut colectivizarea. Familia avea animale, peste 40 de oi și patru cai, își amintește Pătru. O parte dintre ele au fost luate.

”Când s-a făcut CAP-ul, au venit pe la oameni și au luat. Care nu le-au dat de bunăvoie, au venit și le-au luat din animale.”, spune el.

Din familie au fost luate 22 de oi și doi cai. Tatăl lui Pătru nu s-a împăcat cu situația și a plecat la București, încercând să recupereze animalele: ”Tatăl meu s-a dus la București, la Gheorghiu-Dej. După o lună jumate a venit acasă cu decizie de la ei și a trebuit să ne dea înapoi animalele.”

O parte dintre animale au fost recuperate. Mai târziu, familia le-a vândut. Tatăl lui Pătru a ales apoi să lucreze la drumuri și poduri, în zona Boldur, iar bunicul a continuat munca în agricultură. Pătru a rămas aproape de pământ.

De la Lugoj la Ferma 4 Herendești

La 19 ani a venit la Lugoj. A lucrat zece ani la Industria Textilă Lugoj, apoi viața profesională i-a schimbat direcția. A ajuns la Stațiunea Pomicolă Caransebeș, la Ferma 4 Herendești. Acolo a găsit o livadă de aproximativ 140 de hectare.

Era o lume cu reguli precise, cu lucrări care trebuiau făcute la timp și cu o producție care trebuia să ajungă, în bună parte, pe piețe externe. Pentru Pătru, era și o nouă școală, fără catalog. Existau pomii, iar el trebuia să învețe să-i cunoască. În livada de la Herendești, munca începea cu mult înainte de recoltare. Iarna nu era un anotimp de odihnă. Chiar și atunci când zăpada acoperea pământul, oamenii intrau în livadă.

”Iarna era iarnă, cu zăpadă destulă. Săpam iarna… era zăpadă de 20 de centimetri pe pământ. Dădeai zăpada la o parte și săpai pomii, că sub zăpadă nu era înghețat. Ca să intre zăpada, să intre când se topește, să intre în pământ. Să intre la rădăcină. În jurul pomilor maturi se lucra pe o suprafață de aproximativ un metru în fiecare parte. Toți pomii se săpau, nu exista un pom să rămână nesăpat.”, povestește Pătru.

Astăzi, imaginea unui om care dă zăpada la o parte pentru a săpa în jurul unui pom pare aproape de neconceput. Pentru oamenii de la Herendești era însă o zi obișnuită de muncă.

Când pomul trebuia ”citit”

O altă lucrare importantă era tăierea pomilor. Pătru își amintește că aceasta trebuia făcută cu grijă și la timp: ”Intram în coroană, tăiam, tăiam tot așa, tăiat fără milă. Până în martie, tăierile trebuiau terminate, înainte ca pomii să înceapă să pornească în vegetație. Să nu mai tai, să-i rupi crenguțe, să-i rupi mugure.”

Era nevoie, spune el să știi să ”citești” pomul: să știi ce trebuie îndepărtat, ce trebuie lăsat și cum va evolua coroana.

Toamna, Herendeștiul se umplea de oameni

La recoltare, cei câțiva angajați permanenți nu ar fi putut face față singuri celor 140 de hectare. Veneau zilieri din satele și orașele din jur: Pădureni, Pietroasa, Lugoj, Lugojel. În funcție de sezon, puteau fi chiar 40 de oameni. Veneau și elevi aflați în practică. Uneori erau aduși și militari. Fructele ajungeau apoi în depozit, unde erau verificate din nou.

Merele care plecau în străinătate

O mare parte din producția de la Herendești mergea la export. Destinațiile pe care și le amintește Pătru Căprariu sunt Germania, Italia și Franța. Calitatea era esențială: ”Trebuia să alegi mărul sănătos, pruna sănătoasă. Nu trebuia să i le dai stricate, că nu ți le lua nimeni. Cei care cumpărau făceau controale în livadă. Dacă găseau în livada mere, pere, prune fară vierme, nu luau!”

În același timp, spune că fructele pe care le produceau atunci i se par mai gustoase decât multe dintre cele pe care le vede astăzi. Este impresia unui om care a petrecut ani întregi printre pomi și care încă își amintește gustul fructelor din acea perioadă.

”Tot ce am învățat, am învățat de acolo”, spune Pătru.

Sfârșitul livezii

La începutul anilor ’90, lumea aceea s-a destrămat. Terenurile au fost restituite proprietarilor.  Odată cu terenurile au fost predați și pomii. Dar vechea organizare a dispărut. Fără oamenii și sistemul de lucru de altădată, multe suprafețe au ajuns în paragină. Ani de zile au rămas așa. Unele terenuri au fost transformate ulterior în terenuri agricole.

După închiderea fermei, Pătru a rămas o perioadă fără loc de muncă. A stat un an în șomaj, apoi a rămas acasă până la pensionare. Nu s-a mai întors la Herendești. Dar, într-un fel, Herendeștiul a rămas cu el. Chiar și astăzi, atât cât îl mai țin puterile, mai face lucrări la câte un pom. Nu mai poate face ce făcea odinioară. Dar știe încă. Știe unde să taie. Știe ce să lase. Știe cum se formează un pom.

Apoi spune, simplu: ”Mi-i dragă livada și munca cu pomul fructifer de nu mai pot. Mă chinui așa cum pot, tai, dar nu… nu mai rezist.”

În această mărturisire se află poate întreaga poveste. Nu doar povestea unui loc de muncă dispărut, ci povestea unui om care a ajuns să iubească o meserie atât de mult, încât nici după zeci de ani nu a putut să se desprindă cu adevărat de ea.

Iar când vorbește astăzi despre Herendești, nu vorbește doar despre cele 140 de hectare de teren. Vorbește despre o parte din viața lui. Despre o lume în care oamenii munceau împreună, în care fructele românești plecau cu camioanele spre Europa și în care fiecare anotimp își avea rostul lui. O lume care a dispărut. Dar nu și din memoria lui.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Cele Mai Citite