Dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, la finalul Primului Război Mondial, a dus la crearea unei Republici Bănăţene, care a avut o scurtă existenţă, între 31 octombrie 1918 şi 21 februarie 1919. Făuritorul ei a fost avocatul evreu Otto Roth, care şi-a continuat apoi activitatea profesională şi politică în Timişoara.
S-a născut într-o familie de evrei. Tatăl era un comeciant de băuturi spirtoase. A absolvit colegiul “Kun” (devenit mai târziu Colegiul Național „Aurel Vlaicu”) din Orăştie, unde a fost coleg de clasă cu Dr. Petru Groza, care a îndeplinit funcțiuni politice înalte în anii de după primul cât şi al doilea război mondial, și cu canonicul greco-catolic Nicolae Brînzeu.
Cei trei au rămas prieteni pe viață. A studiat la Facultatea de Drept şi Științe Economice din Budapesta şi şi-a continuat studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept din Leipzig Animat de idei socialiste, deja în timpul studenției a fost membru al PSD din Ungaria. A susținut examenul de avocat în fața Comisiei organizate de către Curtea de Apel din Budapesta.
Înscris stagiar în Baroul Timiş în 1907, a fost trecut pe tabloul avocaților definitivi în anul 1913. A fost consilier al Municipiului Timişoara, apoi şef administrativ şi conducătorul Republicii Bănățene.
După eşecul acestei inițiative, a renunțat la activitatea politică şi s-a dedicat profesiei sale de avocat. A avut deschis biroul pe strada Regina Maria, nr. 29 (acum Bd. Revoluției de la 1989). În perioada 1940-1944 a fost suspendat în baza legilor antievreieşti.
În perioada 1915-1930 a făcut parte din Consiliul municipal şi a fost preşedintele Comisiei de conciliere a Camerei de Muncă. A susținut conferințe în străinătate cu tema “Pentru democrație şi socialism” – la Budapesta, Berlin, Paris, Zürich.
A fost un publicist cunoscut, colaborator la ziare din Timişoara şi Budapesta. În timpul primului război mondial a obținut fonduri pentru ajutorarea avocaților şi a familiilor celor căzuți pe front.
În perioada 1946-1948 a fost numit de către guvernul Dr. Petru Groza administrator special de supraveghere al S.C.Romitex Timişoara. Fostul lui coleg de şcoală şi de studii, Petru Groza a îndeplinit funcțiuni politice înalte în anii de după primul cât şi al doilea război mondial, i-a fost de mare ajutor după căderea Republicii Bănățene în 1919 şi a încercat să intervină în favoarea lui în anii discriminării antievreieşti din 1942-1944.
Trei prieteni buni: Nicolae Brânzeu, Petru Groza și Otto Roth
A fost căsătorit cu Rozalia Singer o fotografă cunoscută în oraș, proprietara atelierului de fotografie Pollyfoto sau Pittoni, cu sediul, din anul 1926, în Palatul Marschall din Elisabetin, iar din 1936, la parterul hotelului Carlton, Cetate.
Otto Roth a murit în 22 aprilie 1956, la Timişoara, fiind înmormântat în Cimitirul Evreiesc din Timişoara.
Otto Roth a avut trei copii, care în anii 60 au emigrat în Israel, iar apoi în Canada. Ultimul dintre copii avea să moară în urmă cu doi ani.
Republica Bănățeană a existat patru luni
Pentru menţinerea ordinii, împăratul Carol I a luat decizia, în noaptea de 30 spre 31 octombrie, să se constituie consilii militrare pe naţionalităţi. Baronul Hold, comandantul militar al garnizoanei, i-a convocat pe toţi ofiţerii aflaţi în oraş, în Sala Mare a Cazinoului Militar din Timişoara. La întâlnire a participat şi Otto Roth, care a urcat la tribună şi a vorbit în faţa câtorva sute de participanţi.
El a explicat apoi necesitatea înfiinţării unui Sfat al Poporului, care urma să cuprindă reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor existente în zonă. Şi-a încheiat alocuţiunea cu cuvintele: Trăiască Republica.
După ce au părăsit întrunirea ofiţerilor, reprezentanţii social-democraţilor s-au reunit într-o şedinţă cu ceilalţi fruntaşii ai partidului din Timişoara. Au luat decizia ca la mitingul care urma să aibă loc peste puţin timp, să fie proclamată Republica Bănăţeană.
Mii de timişoreni, cu steaguri roşii, s-au adunat în Piaţa Libertăţii, pentru miting. În sala festivă a Primăriei, liderii politici locali au aprobat constituirea Sfatului Poporului din Banat, care urma să preia conducerea provinciei.
În fruntea noului organism politic au fost desemnaţi doi conducători: comisar civil Otto Roth, iar comisar militar, Bartha Albert. Din balconul Primăriei, cei doi s-au adresat mulţimii, comunicând hotărârile luate.
„Revoluţia a venit, dar de acum s-a şi încheiat. Noi am arătat lumii, noi am arătat urmaşilor noştri că poporul Banatului şi al Timişoarei a ştiut să-şi cucerească republica şi un viitor mai bun fără vărsare de sânge“, a spus Otto Roth, în interevenţia sa. În Timişoara şi localităţile industriale bănăţene, unde ponderea populaţiei o deţineau germanii şi maghiarii, proclamarea Republicii Bănăţene a fost întâmpinată cu bucurie.
În toamna lui 1918, conducătorii românilor, sârbilor şi ungurilor îşi îndemnau concetăţenii să se orienteze către unirea Banatului cu statele respective, cu care acesta se învecinează, iar conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate dincolo de apartenenţa etnică a locuitorilor.
În 17 noiembrie, în Timişoara au intrat primele unităţi militare sârbe, ca reprezentanţi ai celor care au câştigat răuboiul. Garda civilă a fost dizolvată, ordinea urmând să fie asigurată de poliţiştii asistaţi de soldaţii sârbi. Autorităţile sârbe au permis Sfatului Poporului să deţină puterea civilă, iar cea militară revenind armatei sârbe. Guvernator pe întreg Banat a fost Otto Roth.
Republica Bănăţeană a continuat să existe sub ocupaţia sârbească, nefiind desfiinţată odată cu instaurarea acesteia, aşa cum susţin majoritatea lucrărilor care o menţionează.
Trupele militare sârbe au încercat apoi să înlocuiască membrii Sfatului, cu funcţionari desemnaţi de Consiliul Naţional Sârb de la Novi Sad. Otto Roth nu a renunţat. A iniţiat un plan de reorganizare a Sfatului Poporului, care urma să fie transformat într-un Parlament Popular Bănăţean, alcătuit din 150 de deputaţi, iar ca organ executive urma să fie ales un comitet format din 15 persoane.
În 20 februarie 1919, autorităţile sârbe intervin în forţă la Timişoara, Sfatul Poporului este desfinţat, iar în principalele funcţi administrative sunt numiţi funcţionari noi, de etnie sârbă. La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, sfârşind scurta istorie a Republicii Bănăţene.
Desfiinţarea republicii de către Regatul Sârbo-Sloveno-Croat a declanşat în Timişoara o grevă generală, care s-a extins şi în alte localităţi din Banat. Sârbii au încercat să-l aresteze pe Otto Roth, care însă, cu ajutorul unor ofiţeri francezi, a reuşit să se refugieze la Arad. Aici a întocmit un memorandum prin care a cerut guvernului francez să sprijine constituirea unui Banat independent, prin care se aplanau conflictele interetnice şi se evita divizarea zonei. Francezii au refuzat să dea curs solicitării.
Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere (Ungaria a primit o mică fâşie cu câteva sate).
O ultimă încercare de independenţă a venit din partea şvabilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 au trimis o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, dar şi regiunea vecină Backa. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere.
