Pe 12 decembrie 1936 se năștea la Timișoara Iolanda Balaș Sőtér. Tatăl ei, Frigyes, de meserie lăcătuș, provenit dintr-o familie româno-maghiară, a fost soldat în armata ungară. Iolanda a devenit cetățean ungar în 1947, dar așa autoritățile române au refuzat acordarea dreptului de plecare în Ungaria. Într-un interviu în anul 2005 povestea: ”M-am născut în decembrie 1936 la Timișoara, oraș care atunci încă semăna cu un europolis. Părinții și rudele sunt maghiari unul câte unul, încă mai trăiesc în Ungaria. Însă eu n-am avut această șansă. Sper totuși că pe lângă români, și maghiarii sunt mândri de mine.”
Au urmat ani grei după plecarea tatălui pe front, își amintea marea sportivă. ”A fost prizonier în Rusia şi acolo a dispărut… A trebuit să ne descurcăm fără el. Mama era femeie de serviciu. În acei ani era greu să-ţi găseşti o slujbă. Eu vindeam ziare, la colţul străzii. Era acolo o femeie, pe care o rugam să mă lase se vând şi eu. Luam ziarele în mână şi strigam cât puteam de tare: „Luptătorul bănăţean” sau „Temeswar zeitung”. Seara ajungeam acasă cu câţiva bănuţi şi eram deosebit de fericită că puteam contribui la bugetul casei”.
Iolanda a urmat Liceul Catolic de Fete din Timișoara. ”La şcoala elementară, pe care am făcut-o la „Notre Dame“, măicuţele făceau ora de sport cu stricteţe! Aşa cum le ştiţi dumneavoastră, îmbrăcate în robe, ne dădeau ritmul bătând din palme. Şi noi alergam. În anii ’44-’45! Aveam sală de gimnastică, cu spaliere, cu mingi medicinale, cu tot ce voiam. După aceea, când a venit Reforma Învăţământului din 1948, şcoala „Notre Dame“ s-a transformat în Şcoala nr. 22, iar ora de sport a devenit la fel de importantă, ca fizica, limba română, chimia”, povestea sportiva într-un interviu Adevărul.
Sportul de performanță l-a început la clubul local ”Electrica“, din Pădurea Verde. ”Am avut norocul să locuiesc lângă o familie de atleţi campioni, Luiza Ernst şi Eugen Lupşa. Astfel, când eram copil, mi-au pus un filmuleţ despre JO de la Berlin, cu Jesse Owens care m-a motivat foarte mult. Imediat după ce am vizionat filmul, am întins o frânghie de rufe în curte, peste care am început să sar. Apoi, doamna Luiza m-a dus din cartierul Iosefin, unde locuiam, pe stadionul Electrica. Am făcut de toate, alergare, sprint, ba chiar şi nataţie, o vreme“, povestea atleta.
Punctul de plecare, ca performanţă, la săritura în înălţime a fost 1,28 m. O primă performanţă sportivă, la nici 14 ani, când a sărit 1,40 metri, i-a deschis drumul spre Bucuresti, la Clubul Central al Armatei, viitorul Steaua. Aici antrenor îi devine Hansi Soter, fost atlet, primul român care reușise o săritură peste 2 metri în înălțime, și care apoi îi devine și soț. Participă la primele competiţii importante, direct în lotul de senioare, şi după numai un an a primit titlul de maestru al sportului. Şapte ani mai târziu, devine şi titlul de maestru emerit al sportului. În paralel a urmat cursurile Institutului de Cultură Fizică Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1966.
14 recorduri mondiale și 114 concursuri câștigate la rând
Primul record mondial a fost la 14 iulie 1956 la București, crescând cu 1 cm recordul stabilit de britanica Thelma Hopkins cu aproximativ două luni înainte. În 1958, la Stockholm, devenea prima româncă ce cucerea un titlu european la săritura în înălțime, cu un record de 1,77 m. Redevine deținătoarea recordului mondial cu performanța de 1,78 m, iar în decurs de trei ani recordul mondial este depășit cu încă 13 cm, până la 1,91 m în 16 iulie 1961. Distanța între Iolanda Balaș și adversarele sale era foarte mare: când ea a ajuns la 1,91 m, nicio altă atletă nu trecea de 1,78 m. Recordul său a rezistat alți zece ani, până în 1971.
Devine campioană olimpică de la Roma în 1960, iar apoi din nou patru ani mai târziu la Jocurile Olimpice de la Tokyo. A mai obținut două medalii de aur la campionatele europene de atletism de la Stockholm în 1958 și Belgrad în 1962, precum și o medalie de argint la Berna în 1954. În toată cariera sportivă, Iolanda Balaş a participat la 136 competiţii, din care 114 disputate între anii 1956-1967 – pe care le-a câştigat în totalitate. Performanţa a fost consemnată în ”Guinnes Book of Records”.
Se retrage din activitatea competițională în 1967 din cauza unei accidentări grave la tendonul lui Ahile. În 1964, concurase la Jocurile Olimpice de la Tokyo având deja tendonul afectat. Această accidentare a împiedicat-o să participe la Campionatele Europene din 1966 și, în cele din urmă, a dus la încheierea carierei sportive. Avea 31 de ani.
În 1991, Iolanda Balaș a fost aleasă preşedintele Federaţiei Române de Atletism. Paisprezece ani a ocupat această funcţie, timp în care a înfiinţat şi Fundaţia Atletismul Românesc. A făcut parte din Comisia tehnică a Asociaţiei Europene de Atletism, iar din 1995 a fost cooptată în Comisia de femei a Federaţiei Internaţionale de Atletism. În 2012 intră în Hall of Fame-ul atletismului mondial, în timpul ceremoniei de sărbătorire a 100 de ani de existență a Federatiei Internationale de Atletism. Românca s-a aflat între primii 24 de atleță admiși în galeria fostelor glorii internaționale, alături de alți reputați sportivi, precum Fanny Blainkers-Koen, Serghei Bubka, Stefka Kostadinova, Carl Lewis sau Michael Johnson.
În 1998, a fost desemnată cetăţean de onoare al oraşului Timişoara, iar în 2001 al municipiului Bucureşti.
”Timişoara e cel mai frumos şi cel mai civilizat oraş din România. Ştiu că sunt subiectivă, dar aşa simt. Pe unde mă duc îmi place să spun că sunt din Timişoara. Sunt mândră că sunt din Timişoara”, spunea marea sportivă.
S-a stins din viață la spitalul Elias din Capitală la vârsta de 79 de ani, pe 11 martie 2016. Preşedintele României a conferit post-mortem Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer Iolandei Balaş-Sőtér, la 13 martie 2016.
fotă: facebook Iolanda Balas Soter Oficial
