Pentru mulţi români, numele Alinei Goreac este necunoscut, deşi nu ar trebui să fie aşa. Alina este una dintre stelele gimnasticii româneşti, dinainte de fenomenul Nadia Comăneci, cea care a schimbat cu totul acest sport.       

Alina Goreac s-a născut la Lugoj, în 1952, oraş de care nu s-a putut rupe niciodată. De altfel, aici locuieşte şi în prezent, deşi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în Bucureşti. Atât ca sportivă, cât şi ca antrenoare. Lugojeanca este prima gimnastă care a reuşit să obţină marile rezultate din gimnastica românească, într-o perioadă în care România nu era atât de cunoscută în acest sport.

Gimnastică în loc de balet

Alina a avut norocul să se nască într-o familie de intelectuali, mama sa fiind asistentă medicală, iar tatăl contabil la spitalul orăşenesc, oameni care au făcut toate eforturile să le ofere o educaţie aleasă ei şi celor doi fraţi: Doru şi Adrian. Alina Goreac a început gimnastica la o vârstă fragedă.

“De la patru-cinci anişori, eu am fost tot într-o competiţie cu mine însămi. Eu, din cap până-n picioare, sunt competiţie. Toată viaţa mea a fost o competiţie. M-am îndreptat spre gimnastică pentru că era un sport mai dinamic, mai spectaculos. Avea elemente care îmi plăceau: rostogolirile, roţile, ceea ce nu ai fi putut să faci la balet. A contat şi faptul că nu am fost aleasă pentru balet la o selecţie pe oraş, deşi îl practicam de mai mulţi ani. A fost ales un coleg, care era mai mic, mai slăbuţ. Mi-a căzut puţin moralul, atunci, însă am mers mai departe”, povesteşte fosta mare sportivă.

Primul contact cu gimnastica a fost prin intermediul taberelor, desfăşurate în acea vreme la Lugoj, unde mama ei asigura asistenţa medicală. Aici, Alina învăţa de la sportivi tot felul de elemente, pe care apoi le executa. Taberele se încheiau cu demonstraţii pe stadionul oraşului.

În 1957, într-o pauză a unei astfel de manifestări, Alina Goreac a intrat şi a început să execute tot felul de elemente pe care le văzuse şi le învăţase de la sportivii prezenţi în tabără.

“Aveam vreo patru-cinci anişori. Eu am intrat pe podimul gimnaştilor şi am făcut acolo tot felul de elemente şi nu mai terminam. Până la urmă s-au săturat să aştepte după mine şi au anunţat «Nota 10 pentru micuţă, iar părinţii sunt rugaţi să vină să stăm de vorbă». Ăsta a fost  începutul, iar părinţii au avut grijă să găsească profesori cu care să ne pregătim şi la gimnastică, pentru mine şi pentru fraţii mei, deoarce practicam deja baletul şi înotul”, îşi aminteşte fosta mare gimnastă, care a ajuns pe mâinile soţilor Isar, Tatiana şi Titus, un cuplu celebru de antrenori în acele timpuri.

Antrenamentele erau extrem de grele, mai ales pentru că sala în care se desfăşurau era una obişnuită, fără prea multe dotări.

“Totul se desfăşura într-o sală cu parchet pe jos… Paralelul a fost o durere permanentă, cu palme rupte. Lucram pe bare defecte şi de cele mai multe ori fără suficient magneziu pentru palme. Pentru ca să nu se clatine sau să nu se răstoarne cu noi, fetele mai mari se sprijineau de marginea aparatului. Prima trambulină de sărituri era făcută din mai multe şipci cu spaţii libere între ele, care mi-au adus şi o notă de 4,60, deoarce la o săritură degeţelele mele s-au strecurat printre şipci, de-abia putând să mă desprind de trambulină şi să sar peste obstacol”, povesteşte Alina.

Campioană națională la 13 ani

Chiar dacă nu erau cele mai bune condiţii, ambiţia Alinei a fost cea care a purtat-o mereu spre performanţă. Întotdeauna îşi dorea să execute cele mai grele mişcări şi cele mai complexe elemente, iar pentru asta lucra mult mai mult decât alţi sportivi.

La 13 ani, Alina a devenit campioană naţională, în faţa experimentatei Sonia Iovan, fiind moment de predare a “ştafetei” între cele două mari campioane. Sonia Iovan îşi încheia cariera, iar Alina abia şi-o începea.

În 1969, Alina a plecat din Lugoj, la Bucureşti, la clubul Dinamo. La Internaţionalele României, din acel an, a trecut printr-un moment şocant. A fost scoasă din competiţie şi suspendată, pentru că antrenorii de la Lugoj nu i-au dat dezlegare pentru transfer. “A fost un moment traumatizant pentru întreaga familie. Un moment care putea să pună capăt carierei mele. Tatăl meu se afla în tribună şi a fost extrem de dezamăgit de ceea ce se întâmplase. Toată munca mea de până atunci nu mai conta”, povesteşte Alina, care spune că după mai multe intervenţii i-a fost anulată suspendarea.

A adus României primele titluri mondiale în gimnastica feminină

Prima mare performanţă a obţinut-o la Londra, în 1973, când a devenit vicecampioană europeană la bârnă şi a obţinut medaliile de bronz la paralele şi la sol. Avea pe atunci 21 de ani şi era studentă în primul an, la IEFS Bucureşti. Fără antrenorul Nicolae Covaci, care nu era agreat de Partidul Comunist şi nu a fost lăsat să plece din ţară, Alina a mai reuşit o performanţă unică la acea vreme. Prima săritură Tsukahara în echer, element care până atunci fusese executat doar de bărbaţi. În loc să primească o notă mare pentru reuşita sa, Alina a fost depunctată de către arbitri.

Au urmat zeci de medalii pe care le-a obţinut în competiţiile interne, la universiade, balcaniade şi dinamoviade. La Balcaniada din 1974, de la Ljubliana, ia aurul la trei aparate plus individual compus. În 1975, la Skien, în Norvegia, mai obţine încă două medalii de bronz, în compania Nadiei Comăneci. În anul 1977, a devenit dublă campioană mondială universitară la CMU de la Sofia, la individual compus şi bârnă.

Au fost primele titluri mondiale obţinute în gimnastica feminină de către România, dar şi momentul în care gimnastica se schimba, prin apariţia Nadiei, iar locul domnişoarelor din gimnastică era luat de copile. “Eu am fost mereu între generaţii. Întâi mi-au spus că nu e vremea mea, că sunt prea tânără, că am timp, să aştept. Apoi, dintr-o dată, devenisem prea matură pentru sportul asta”, spune Alina.

Recompensată pentru întreaga carieră cu o cupă și un post de portar la Clubul Dinamo

În 1980, a fost scoasă din activitatea competiţională, împreună cu Dan Grecu. “Mi-au dat o cupă şi gata, afară!”, a spus Alina, care, după 12 ani de activitate, era pur şi simplu aruncată de cei de la Dinamo, ca un obiect nefolositor. Când a cerut conducerii clubului un post de antrenor i s-a spus că nu se poate, doar dacă doreşte să lucreze ca portar.

“Bine, accept, dacă pentru dumneavoastră nu e o problemă că un campion modial este portar la club! Şi mi-am luat imediat o lună de concediu după care am reuşit să-mi găsesc un post de antrenor la clubul Viitorul”, povesteşte fosta mare sportivă.

În 1985, Alina Goreac a ajuns la Steaua, unde a înfiinţat secţia de gimnastică. Acolo a antrenat mai bine de trei ani, într-un grajd regal transformat, până şi-a luat inima în dinţi şi a făcut un memoriu lui Ilie Ceauşescu, la care a ajuns în audienţă, şi i-a cerut o sală de gimnastică dotată cu toate aparatele necesare.

În 2007 a devenit Cetăţean de Onoare al Lugojului, oraşul său natal, iar din 2011, după ce s-a pensionat, revenirile acasă au fost tot mai dese şi mai lungi, în prezent, Alina restabilindu-se în oraşul unde a făcut primii paşi în gimnastică. Îşi mai doreşte acum doar ca una din camerele casei sale, cea în care îşi ţine trofeele să fie transformată în muzeu şi să poată fi vizitată de cei care doresc să ştie cine a fost Alina Goreac.