Cornel Galescu s-a născut la poalele Munţilor Banatului, pe 26 decembrie 1964. A urcat pentru prima dată la altitudine la 10 ani, pe Muntele Mic, pentru a învăţa să schieze, iar alpinismul a început să-l practice zece ani mai târziu, la Clubul Politehnica din Timişoara, sub îndrumarea profesorului Eugen Seracin, acolo unde şi-a finalizat şi studiile şi a obţinut diploma de inginer. De atunci totul este o permanentă escaladă.
Cornel Galescu locuieşte şi în prezent în Caransebeş, micul oraş bănăţean în care s-a născut, în urmă cu 53 de ani. Ne-am întâlnit într-o, în centrul oraşului, după care am ales un local liniştit în care să discutăm. Deşi de la locul întâlnirii până la intrarea în cafenea nu am facut mai mult de 20 de paşi, Coco, aşa cum este cunoscut alpinistul, a fost salutat de cel puţin cinci persoane, însă aproape toţi cei care au trecut pe lângă noi ne-au privit insistent, semn că l-au recunoscut pe alpinist, care în 2012 a fost declarat Cetăţean de Onoare al Caransebeşului şi Cetăţean de Onoare al Judeţului Caraş-Severin.
Coco este un bun vorbitor. Îi place să povestească despre pasiunea sa, alpinismul, şi mai ales să-şi amintescă despre expediţiile la care a participat, momente pe care vrea să le pună în paginile unei cărţi, la care deja lucrează. Iar de povestit şi de scris are ce. De la noaptea petrecută în Fisura Albastră alături de prof. Eugen Seracin şi Aurel Neron în 1987, urcarea în creasta Sheldei-Caucaz, în 1990, supravieţuirea la 6.600 m din Dhaulagiri Himalaya, când o furtună de zăpadă s-a dezlănţuit în toiul nopţii şi i-a acoperit cortul în 1996, salvarea unui american şi a unui sloven la peste 7.000 m în Cho-Oyu Himalaya în 1998, salvarea lui Sorin Baciu, dintr-o crevasă din Dhaulagiri în 1996, moartea alpinistului rus în Cho-Oyu la câteva ore după urcarea împreună la tabără în 1998, urcarea cu coastele fisurate pe Everest, la 7.500 m, şi mai apoi criza de rinichi în 2003, întoarcerea riscantă din toiul nopţii de pe vârful Aconcagua în 1998, avalanşele din Ţarcu, Retezat şi mai apoi Himalaya, rana de la picior din Alaska, supravieţuirea şi ascensiunea pe Ama Dablam şi aşa mai departe.
Pasiunea pentru munte insuflată de profesorul de sport
Pasiunea lui Cornel Galescu, pentru munte și alpinism e strâns legată de zona în care s-a născut. “Oraşul în care m-am născut mi-a dat şi posibilitatea să descopăr pentru prima dată munţii. Caransebeşul este situat într-o depresiune, lângă trei grupe muntoase diferite: la Est Munţii Ţarcu şi Muntele Mic, la Sud, Semenicul şi la Nord, Munţii Poiana Ruscăi. Acest decor poate fi unul inspiraţional pentru orice copil care visează. Primele emoţii legate de natură şi de munte le-am simţit în jurul vârstei de 10 ani, atunci când am plecat pentru prima dată într-un cantonament de iarnă la Muntele Mic, cu profesorul de atletism, şi din cauză că nu mergea telescaunul, am fost nevoiţi să urcăm pe jos, pe drumul vechi, prin zăpadă, prin natură. A fost ceva fascinant, cu toate că a fost greu. Îmi amintesc că mă tot opream, mă odihneam, plecam mai departe, dar a fost o bucurie lăuntrică şi am descoperit că prin efort şi prin muncă poţi ajunge la nişte senzaţii fascinante. Mă gândeam la tot felul de scenarii de supravieţuire în pădure, practic cred că atunci am început să activez legătura cu aventura, pe care unii dintre noi o avem în sânge. Pentru mine, alpinismul a fost un fel de continuare a ceea ce am trăit în perioada claselor V-VIII, atunci când stăteam după-amiaza mai mult singur acasă şi, având o bibliotecă generoasă cu cărţi de aventuri, luam o carte şi o citeam”, își începe Cornel povestea.
Cornel spune că dragostea de munte i-a insuflat-o profesorul său de atletism, despre care și astăzi, după zeci de ani vorbește la superlativ.
“Cel care mi-a îndrumat paşii spre munte a fost profesorul de atletism Alămăjan Uţă Toma. Lui îi datorez şi îi mulţumesc pentru că m-a învăţat să schiez, însă de la schi până la alpinismul de performaţă au mai fost nişte paşi pe care i-a urcat în alt context. Dacă am descoperit schiul la 10 ani, am crezut că nu există ceva mai frumos până când am descoperit alpinismul, la facultate, în anul întâi la Politehnică, la Timişoara, unde am avut şansa să descopăr nişte oameni minunaţi la Clubul Politehnica şi când descoperi un domeniu prin intermediul unor oameni care ştiu să-l promoveze, automat îl şi îndrăgeşti. Am fost inspirat de aceşti oameni şi am distrus un mit de până atunci. În şcoala primară îmi tot spuneau că ori fac sport, ori fac şcoală. Am ajuns la facultate şi am descoperit profesori universitari pasionaţi de alpinismul sportiv şi era fascinant pentru mine, pentru că ei îmi demostrau că puteam să fac şi şcoală, şi sport. Şi am încercat şi eu să devin şi inginer, şi să fac performanţe în sport. Şi pot să spun că am reuşit”, spune alpinistul cărășean.
Galescu și Lăcătușu, primii români pe Vf. McKinley
Până la Revoluţie, Cornel Galescu participa la campionatul naţional de alpinism şi alte câteva concursuri. După Revoluţie a descoperit adevărata formă a alpinismului. “Până atunci era un vis îndepărtat să ieşim din ţară şi să urcăm pe cei mai înalţi munţi ai lumii. Înainte de ’89, să-ţi imaginezi că poţi pleca în Himalaya e ca şi cum astăzi ţi-ar spune cineva că ai fost selectat pentru o misiune pe Marte, dar sigur, visam şi citeam despre marile expediţii, aveam multe cărţi, ştiam despre marii alpinişti şi marile descoperiri atât în Alpi, cât şi în Himalaya şi practic descopeream un alt sport, pentru că noi eram obişnuiţi cu alpinismul de dificultate, de pereţi abruţi, cel care se putea desfăşura în ţară, pentru că a urca pe Moldoveanu sau Negoiu, nu se putea considera o performanţă în alpinism, dar era un antrenament pentru marii pereţi ai lumii”, își amintește alpinistul.
În 1990, a fost selectat pentru o echipă românească ce urma să plece în Caucaz şi urcând pe Vf. Elbrus, la 5.648 de metri. Atunci Cornel Galescu a învățat ce înseamnă alpinismul adevărat.
“Am învățat ce înseamnă răbdare, lupta cu presiunea, aveam nevoie de o altfel de pregătire, o altfel de abordare, aş spune că era un alt sport decât cel pe care îl cunoşteam eu. Şi când am descoperit înălţimile, mi-am dat seama că mi-a fost inoculat cumva un drog, acela care mă ţinea dependent de orizonturile mari, de înălţimi şi îmi doresc să merg cât mai sus, să descopăr zone cât mai îndepărate. Aşa am ajuns să descopăr Alpi, Anzi, cu vârful Aconcagua, cel mai înalt de pe continentul american, Everestul şi toţi cei pe care i-am călcat mai apoi”, spune Cornel.
Cornel Galescu şi Ticu Lăcătuşu au fost primii români care au ajuns în Alaska, pe Vf. McKinley. Aceasta a fost Și prima mare performanță a bănățeanului, despre care spune că i-a dat încredere şi avânt.
“În 1997, am fost împreună cu Ticu Lăcătuşu, primii români care am ajuns pe Vf. McKinley, care a avea o reputaţie destul de sumbră, pentru că rata de mortalitate era destul de mare, pentru că datorită faptului că este sub 7.000 de metri atrage foarte mulţi alpinişti, însă e un munte viclean, unde vremea se schimbă uşor. Este dincolo de cercul polar şi ca pe orice munte contează climatul. Noi am fost cumva avertizaţi de faptul că vremea o să ne dea mari bătăi de cap, şi chiar înainte de a porni noi, multe expediţii s-au întors. Dar într-un fel, poate ăsta fost şi norocul nostru! Am fost ameninţaţi de vremea rea şi am reuşit să obţinem un record de ascensiune în sezonul respectiv, în timp ce mulţi alpinişti cu pregătire foarte bună şi dotare mai bună s-au întors din drum. Faptul că am reuşit să obţinem o asemenea performanţă mi-a dat o foarte mare încredere pentru viitor şi am câştigat o experienţă benefică vizavi de altitudini şi de modul în care îţi montezi tabere, de tot ceea ce înseamnă supravieţuirea pe munte. Atunci am simţit ce înseamnă vremea capricioasă. Am prins temperaturi extreme, dar, cum spuneam, m-au pregătit pentru ceea ce urma pe Himalaya sau la Polul Sud”, povestește alpinistul din Banat.
A fost de mai multe ori la un pas de moarte
Cornel a fost de mai multe ori în situații limită, la granița dintre viață și moarte, dar nu s-a descurajat niciodată.
“Am căzut în crevasă, am fost luat de avalanşă, am picat din perete şi am rămas agăţat în coardă cu jumătate de metru înainte de a lovi pământul într-un impact care mai mult ca sigur îmi era fatal. Dar toate acestea m-au incitat şi mai mult, adică partea bună a fost că nu m-au speriat şi nu m-au îndepărtat. A fost ceea ce căutam eu prin toţi porii fiinţei mele. Sigur că astfel de experienţe pot fi fatale, dar acolo sus nu le percepi aşa, pentru că moartea este prezentă la tot pasul. Am văzut alpinişti care au murit lângă mine, am întâlnit de nenumărate ori corpuri neînsufleţite prin Himalaya sau prin alte zone, însă efectul nu era atât de terifiant cum ar fi în viaţa de toate zilele. Eram pregătit să văd astfel de lucruri şi în acelaşi timp trebuie să ştim că toţi suntem datori cu o moarte şi nimeni nu scapă, iar dacă se întâmplă să se petreacă într-o zonă curată, mai aproape de cer, parcă este mai agreabilă din punctul de vedere al unui alpinist, cu toate că pare dramatică orice situaţie de acest gen”, afirmă Cornel Galescu.
Alpinistul bănățean mai visează încă la noi expediții și spune că este pregătit în orice moment să se lupte cu muntele. “Eu sunt în fiecare zi pregătit. Aştept să sune telefonul! Din punct de vedere mental şi fizic sunt pregătit. Acum sigur că posibilităţile de finanţare sunt tot mai grele, în special când trăieşti într-un oraş mic, cum e Caransebeşul. Nu mă feresc să spun că, până la perioada când am avut experienţa politică, am fost uşor răsfăţat de către comunitatea locală în privinţa finanţărilor, dar dorinţa mea de a fi aproape de adevăr şi a spune lucrurilor pe nume m-au făcut uşor antipatic. Dar nu îmi pare rău, pentru că este singurul mod în care putem să ajutăm societatea în care trăim, nu putem face asta minţind. Din ’90 şi până prin 2012, fiecare consiliu local a înţeles acţiunile mele şi s-a implicat. Acum am devenit din oaia albă, un fel de oaie, să nu spun neagră, dar cel puţin gri. Trebuie să fiu cinstit şi să spun că eu întotdeauna am venit cu proiecte senzaţionale: prima expediţie în Alaska, prima expediţie la Polul Nord, prima expediţie pe schiuri la Polul Sud şi toate aveau un răsunet extraordinar. Acum s-au cam atins toate aceste premiere. Dacă mergi la un consiliu local şi spui că vrei să urci peretele nordic al unui munte necunoscut, oricât de mare e performanţa, nu stârneşti prea mare interes. Eu aş vrea să mă reîntorc în Himalaya. Odata ce ai descoperit-o, e foarte greu să o uiţi. Nu doar faptul că urci pe nişte munţi senzaţionali, dar şi tradiţia şi oamenii, tot contextul este o poveste fascinantă şi parcă vrei să faci parte din ea cât mai mult. Dar nu refuz nimic din ceea ce m-ar putea face să vibrez la ideea de descoperire şi de aventură”, afirmă Cornel Galescu
