Muzeul Național al Banatului din Timișoara a scris o istorie pe scurt a localului cunoscut drept Sari-Neti, cel mai popular bordel din perioada interbelică din capitala Banatului. Localul, aflat într-o clădire acum abandonată, era de fapt un restaurant la parter, iar deasupra se aflau camerele în care clienții duceau mai apoi fetele care cântau la pian în timpul cinei.
Sari-Neni este numele celui mai cunoscut bordel timişorean, de pe vremea interbelică, aflat în cartierul Elisabetin, la intersecţia străzilor Romulus şi Odobescu. Proprietara acestuia era Földessy Charlotta (Şarlota). Ea se îngrijea ca cei care trec pragul bordelului să nu ducă lipsă de nimic. Restaurantul avea la intrare un felinar roşu. Sub paravanul unui restaurant cochet şi intim, aici domnii găseau tot ceea ce îşi doreau, astfel încât se întorceau cât de des puteau. Serviciile de aici erau impecabile iar oferta era prezentată în albume cu fotografii realizate cu mult profesionalism. Fetele cântau la pian şi erau specialiste în arta conversaţiei. Clientul putea astfel să aleagă compania uneia dintre angajatele bordelului.
𝐑𝐞𝐬𝐭𝐚𝐮𝐫𝐚𝐧𝐭𝐮𝐥 „𝐈𝐧𝐭𝐢𝐦”
„Era un restaurant, fetele cântau la pian, se făcea conversație, abia apoi se urca în camere”, relatează istoricul Ion Hațegan. Azi, ajunși bunici sau străbunici, unii dintre foștii clienți ai stabilimentului rememorează serviciile „ireproșabile” din tinerețea lor. Sari Neni avea întotdeauna pregătite pentru vizitatori două meniuri „a la carte”: unul cu de-ale gurii, și altul cu fetele sale imortalizate de fotografi celebri, în posturi erotice. După naționalizare, locul a transformat în bufet, iar după Revoluție, sub numele „Intim”, s-a redeschis ca restaurant și hotel.
𝐑𝐞𝐥𝐚𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐚𝐧𝐠𝐚𝐣𝐚𝐭
„Pe vremea mea, bucătari erau Barna baci și Staindart Miși, ospătari erau: Urcan Cornel și fratele său, Gusti , Bebe, Pitiu, un ospătar ungur dar nu mai știu cum îl chema, Vasile, eu, Lele Micu. Orchestra era condusă de maestrul George la vioară, care venea la masă și îți cânta la ureche, la bufet era o doamnă unguroaica (Eli). Împreună cu Lele, în primăvara lui 1969, am deschis terasa din fața Restaurantului, și tot atunci a apărut și berea în sticlele de 0,5l, în lăzi din plastic. În subsolul clădirii, sub Restaurant, erau magaziile și cele trei vestite „separeuri” : șah, țărănesc și protocol.
Erau frumoase, discrete și mult folosite. După închidere, la miezul nopții, personalul (ospătarii) rămânea în prima încăpere sub blana de urs, la „una mică” sau un șpriț de Jidvei (sticla cu harta pe etichetă) Feteasca. Și ceva de mâncare. Erau vremuri faine, cu mulți clienți (mulți sârbi veniți la bisniț) și cu mulți bani. În podul clădirii țineam cârnații, șuncile și slăninile pe care le făceau bucătării noștri. În Restaurant se servea „la gheridon” și se făceau tranșări, flambări și gustări calde la spirtieră. Serviciile erau ireproșabile. Se putea face comparații cu serviciile din marile restaurante franțuzești.
Aveam de toate: mușchi de vită, mușchiuleț de porc, morun, icre negre, icre de Manciuria(roșii), și tot felul de băuturi fine:coniacuri, lichioruri, vinuri, șampanii, dar și cafele și multe deserturi fine și de calitate, unele dintre ele flambate și servite la gheridon. În acea perioadă aveam și multe sortimente de țigări străine: Kent, Pall Mall, Ariel (mentolate), dar și Românești: Snagov, Amiral. Aveam lenjerie de bună calitate, obiecte din inox și porțelan”, povestește Constantin Ioan, angajat în perioada 1968 – 1969 la restaurant.
Clădirea în discuție ocupă poziția 63 în Lista Monumentelor Istorice din 2015.
Detalii pe pagina muzeului.
