Penitenciarul Caransebeș a fost un loc de detenție marcant în istoria României, cunoscut pentru condițiile dure și munca forțată impusă deținuților. Clădirea a fost ridicată între anii 1911–1913, pe vremea Austro-Ungariei, fiind proiectată cu o capacitate de 500 de deținuți.
Pereții, groși, erau din piatră și cărămidă, structura având o formă de U. La parter se aflau locuințele pentru paznici, o zonă de vizitare și săli de lucru. În prezent, clădirea fostului penitenciar adăpostește Liceul Tehnologic „Trandafir Cocârlă”, cu un nume sugestiv, al fostului Prim Secretar al Comitetului Județean Caraș-Severin al PCR, ministru și ambasador din 1985.
După cutremurul din noiembrie 1940, „universitatea comunistă”, după cum era denumită închisoarea Doftana în scrierile propagandistice, a fost grav avariată. Majoritatea deținuților politici au fost transferați la Penitenciarul Caransebeș.
Fără celule individuale
Printre cei închiși aici s-au numărat și lideri ai Partidului Comunist Român, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, deținuții de aici au fost folosiți pentru construirea aeroportului militar din Caransebeș. Pavel Câmpeanu, care a fost închis la Caransebeș, relatează în cartea sa condițiile din penitenciar.
„Transformat în grabă, după cutremurul din 1940, într-o închisoare pentru deținuți politici, Penitenciarul Caransebeș nu era prevăzut din construcție cu celule individuale. Astfel, chiar dacă ar fi solicitat izolarea – deși este greu de crezut că o persoană deja privată de libertate și-ar fi dorit așa ceva – deținuților nu li s-ar fi putut satisface acest drept prevăzut de lege la Caransebeș. Deși legea prevedea un tratament special pentru cele trei categorii de condamnați, regimul penitenciar era, în realitate, același pentru toți deținuții”, după cum își amintea Pavel Câmpeanu.
Penitenciarul Caransebeș era recunoscut pentru condițiile grele de detenție. Alimentația era extrem de deficitară și ducea la îmbolnăvirea rapidă și decesul celor mai mulți dintre deținuți.
Deși condițiile erau grele, deținuților li se permitea să primească pachete alimentare de până la 20 de kilograme, iar penitenciarul dispunea de un medic propriu pentru a trata cazurile de urgență. Deținuții erau obligați să își păstreze ferestrele celulelor deschise tot timpul, adesea pentru a preveni răspândirea bolilor.
Pușcăriașii de la Caransebeș, viitorii lideri ai României Socialiste
Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost unul dintre comuniștii închiși la Caransebeș. Despre acesta se spune că a reușit să mențină relații bune cu gardienii și conducerea penitenciarului, ceea ce i-a permis chiar să facă contrabandă pentru a obține un radio. În acest fel, avea acces la informații despre desfășurarea războiului. Dej a împărțit celula cu alți lideri comuniști, precum Chivu Stoica și Alexandru Drăghici.
În timpul detenției, comuniștii nu au fost complet izolați, având permisiunea de a lucra în diverse ateliere ale penitenciarului, unde produceau obiecte ce puteau fi vândute în fața închisorii. În penitenciar existau ateliere de cizmărie, croitorie, tâmplărie, fierărie, lustruit mobilă, vopsitorie, cioplitorie în piatră, strungărie în lemn etc.
Penitenciarul Caransebeș a devenit astfel un loc de formare pentru viitorul Birou Politic al Partidului Comunist Român. Gheorghe Gheorghiu-Dej, care va deveni liderul Partidului Comunist Român după război, și Nicolae Ceaușescu, care îl va succeda în funcția de conducere, și-au petrecut aici o parte din perioada de detenție.
Șefii atelierelor închisorii au ajuns ulterior să dețină funcții importante în Partidul Comunist și în statul român comunist. De exemplu, Vasile Vaida, șeful atelierului de cizmărie, a devenit viitorul ministru al Agriculturii și prim-secretar al regionalei de partid Cluj. Teodor Rudenko, viitor ambasador în China, conducea atelierul în care se fabricau jucării. Andrei Iacobovici, zugrav de meserie, era șeful atelierului de vopsitorie și, după 1944, a ajuns director general în Ministerul Construcțiilor
