„Cu el, din capul locului, cinematograful n-a cochetat, n-a jucat de-a v-aţi-ascunselea, l-a aruncat direct în linia întâi, printre eroii fără complicaţii şi ezitări, umani în limita regulamentului, înţelegători dar neconcesivi cu frământările celor cuprinşi de îndoială în momente ce-ţi cer opţiuni limpezi. Silviu Stănculescu este prin excelenţă interpretul pozitivului de profesie.” (Eva Sîrbu, Almanah Cinema 1976)
Pe 24 ianuarie 1932 se năștea la Timișoara Silviu Stănculescu, unul dintre cei mai carismatici actori ai generației de aur. A jucat în peste 40 de filme începând din anul 1960 și în zeci de roluri pe scenă. În 1952 susține probele la IATC și devine student, după ce cu un an înainte, pleca dezamăgit de la Institutul de Teatru fiindcă secretara nu voia să-l înscrie.
”Pentru că o „comisie ” mi-a spus că am faţa asimetrică, am dat examen la regie. Eram deştept sau cult? Nu ştiu! Şi totuşi, actoria mi-a fost destinul. George Vraca m-a remarcat, deşi eram cam melodramatic şi „suferitor”. Pe deasupra, mai eram şi comod. Am dat examen spunând comisiei: „dau pentru Actorie sau Regie… Nu ştiu precis pentru care!” Şi am reuşit!…”, povestea actorul.
S-a născut la Timișoara, în cartierul Fabric, nu departe de Parcul Rozelor, bucurându-se de o creștere și o educație aleasă. Bunicul din partea tatălui, mare proprietar de prăvălii, se trăgea din Dioști-Romanați(Dolj), iar bunicul matern era diriginte al Poștelor din Timișoara. Tatăl, Dumitru, ajunge la Timișoara ca profesor de matematică, unde o cunoaște pe Virginia. Deși la doar câțiva ani, se mută cu părinții la Caracal, Silviu, alături de mamă, va reveni la Timișoara. Elev la Școala „Spiru Haret”, povestea el, firea sa poetică îl purta zile întregi pe străzile orașului, uitând să mai revină la școală. Mergea la matinee la cinematografele ”Lira”, ”Freidorf”, ”Fratelia” sau „Apollo”, iar absențele se adunau. În acei ani începe să îndrăgească și opera. Se strecura în sala de spectacol, ajutat de mama unui coleg de clasă, actrița Margot Boteanu Păcuraru. Ajunge la Liceul ”Ctin Diaconovici Loga”, iar de acolo familia îl trimite la București ca intern la Colegiul „Sf. Sava”, și tot așa la Târgoviște, la Caracal, perioadă în care este atras de teatru, dar și de sport.
După absolvirea facultății, a fost repartizat iniţial la Bacău, apoi, până în anul 1961, a jucat pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti. A fost admis apoi la Teatrul de Comedie, înfiinţat de Radu Beligan, unde i-a avut ca parteneri de scenă, de-a lungul vremii, pe Radu Beligan, Ştefan Ciubotăraşu, Grigore Vasiliu Birlic, Aurel Giurumia, Amza Pellea, Ştefan Tapalagă, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Sanda Toma, Mircea Albulescu. Câteva din piesele în care a fost distribuit sunt “Meşterul Manole”, ”Mănăstirea din Parma”, ”Omul care aduce ploaia”, ”Maşina de scris”, ”Harap Alb”. În anul 1962, a debutat în film în rolul Ilieș, din ”Străzile au amintiri”, regizat de Manole Marcus. Au urmat alte peste 40 filme, cum ar fi: ”Conspirația”, ”Capcana”, ”Evadarea”, ”Ultima noapte a singurătății”, ”Acțiunea Autobuzul”, ”Revanșa”, ”Liceenii”, ”Pădurea de fagi” sau ”Triunghiul Morții”. A fost director al Teatrului de Comedie din București, între anii 1981-1990. A cochetat şi cu opereta, fiindcă vocea sa de bas l-a recomandat pentru rolul lui Don Basilio din ”Nunta lui Figaro”.
Corina, fostă colegă de la liceul din Caracal, era cea care îi va fi soție timp de aproape 40 de ani. Ultima apariție scenică va fi în 13 iunie 1998, în musicalul ”My Fair Lady” de Loewe, în rolul profesorului Higgins, un rol pe care l-a iubit, iar ultima înregistrare la radio va fi în ziua de 8 iulie 1998.
Silviu Stănculescu a murit la 23 octombrie 1998, la vârsta de 66 de ani, la Spitalul Victor Babeș, unde fusese internat cu diagnosticul de leucemie. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
„E si foarte greu, e si usor sa vorbesti despre Silviu Stanculescu. Imi amintesc tot. N-am uitat nimic. Nici ca am fost prieteni, nici ca ne-am certat, nici ca ne-am impacat, nici ca era ocrotitor, era tandru, era bun, era rau, era un om adevarat. Un prieten adevarat. Intotdeauna se spune ca nu exista oameni de neinlocuit. Actorii sunt de neinlocuit. Pleaca si lasa un gol…”, povestea peste ani, prietenul său Traian Stănescu.
Silviu Stănculescu a publicat în timpul vieţii numeroase volume de versuri şi proză, iar postum, i-a fost publicat volumul “Sunt un om obişnuit…”.
”Ce fel de actor sunt eu? Ceea ce realizez se bazează mai puţin pe studiu, mai mult pe intuiţie. Lucrurile învăţate în Institut mi-au rămas. Defecte? Îndrăznesc prea puţin, am prea mult simplitate, sinceritate poate neprelucrată scenic. Fac parte dintre actorii care nu trebuie conduşi de mână, dădăciţi, dacă întâlnesc o concepţie regizorală bine marcată. Şi apoi… apoi nu prea ştiu să refuz un rol nepotrivit, o colaborare în plus… Sunt timid, în ciuda aparenţelor, şi, acum obsedat de ideea de a încerca să fac în anii pe care-i mai am nişte lucruri… Am impresia că mă c“Sunt un om obişnuit…”, unoaşte lumea şi descopăr cu bucurie pe cei care mă cunosc”. (fragment din volumul de memorii “Sunt un om obişnuit…”.
