Femeia are 74 de ani și este ultima mărturie vie a unei comunități care a trăit și a rezistat în ciuda provocărilor istorice și a schimbărilor dramatice de-a lungul vremii.
Labașinț este o localitate cu o istorie ce datează din secolul al XV-lea, aflată acum la granița județelor Timiș cu Arad. În 1477, Labașinț, atunci cunoscut sub numele de Labasowcz, era parte din posesiunile Cetății Șoimoș și a trecut prin numeroase schimbări în timpul istoriei sale tumultoase. În anul 1924, Labașinț era o comunitate prosperă cu peste 500 de locuitori, cu servicii publice precum primar, notar și învățător, dar și cu meșteșugari precum fierari și morari.
Cu toate acestea, trecerea anilor a adus provocări majore, cum ar fi conflictele mondiale, colectivizările și migrația către orașele mari în căutarea unor oportunități de muncă. Aceste evenimente au dus la depopularea masivă a satului Labașinț, până când au rămas doar trei familii în vârstă și natura a început să-și recâștige teritoriul, acolo unde odinioară se aflau casele.
Femeia care ține vie memoria unui sat
Elena Ofițerescu este acum singura locuitoare cu rădăcini în Labașinț. Ea locuiește cu soțul său, care însă se trage dintr-un sat vecin. Femeia povestește cu amărăciune și melancolie despre viața din sat. A fost născută și crescută aici, dar și-a părăsit locul de baștină în adolescență pentru a-și căuta un trai mai bun în altă parte. S-a întors mai târziu în sat din motive de sănătate, după o intervenție chirurgicală, și de atunci a rămas aici cu soțul ei.
„Prima casă în care am stat a fost mai jos, la numărul 17, acolo m-am născut eu. Dar mai târziu ne-am mutat aici sus pe deal. Am construit casa, dar în urmă cu câțiva ani a ars și a trebuit să o luăm de la capăt. Acum am construit aici, cât ne trebuie nouă. Avem două camere, vrem să ne facem și o baie. Am avut o viață destul de grea, dar acum e bine. Avem doi copii, dar sunt în Timișoara, acolo unde am stat și eu o perioadă”, povestește Elena.
Cei doi sunt pensionari și își petrec zilele crescând capre și găini, și întreținând grădina, care le asigură traiul într-un sat abandonat. Nu au vecini, doar peste deal un cioban care își păstorește oile.
„Îmi amintesc foarte bine copilăria mea la Labașinț. Am stat aici până la 16 ani, când m-am căsătorit și am plecat în județul Timiș. A trebuit să plec din casă din cauza tatălui vitreg, pentru că mă bătea rău și mă punea să lucrez ca un sclav. Mă ținea legată cu lanțul și mă bătea cu sfoara cu care împiedica animalele, caii. Așa viață am avut eu, de aceea a trebuit să plec”, povestește cu amărăciune Elena.
Sat bogat, cu 350 de case
Viața în Labașinț a fost mereu una grea, dar frumoasă, spune Elena, cu muncă multă la câmp și grijă pentru animalele din gospodărie. Satul, care cândva era înfloritor, acum pare un loc uitat de timp, în care memoria trecutului se amestecă cu melancolia prezentului. Cu toate acestea, Elena Ofițerescu nu mai vrea să plece și preferă viața într-un sat pustiu, dar care încă mai păstrează amintiri bogate dintr-o epocă de demult uitată.
„Erau 350 de case aici. Aveam de toate, pentru că lucram pământul și erau roade multe. Aici se ținea cea mai mare rugă (n.r. – sărbătoare de hramul bisericii). Veneau sute de oameni de pe toate satele din împrejur. Și din Timișoara și Arad veneau.”, își amintește femeia.
Elena s-a întors în anii 90, în Labașinț. Pe atunci, mai erau trei-patru familii aici, dar oamenii erau bătrâni și au murit.
„Acum suntem singuri. Mai vin câțiva de la oraș, care și-au mai făcu câte o casă pe aici, dar sunt puțini, trei-patru și vin rar. Când avem nevoie de ceva merge soțul peste deal, la comună, la Șiștarovăț, la 9 kilometri, unde e magazinul și ne cumpără. Avem caprele, găini, avem o iapă, am avut și patru vaci, dar nu mai ținem acum că ne e mai greu. Vin copiii pe la noi, la sfârșit de săptămână. Nu avem treabă, avem tot ce ne trebuie. Nu mai plecăm de aici. Și când murim, aici murim”, spune Elena.
Satul Labașinț este un simbol al trecutului și al schimbărilor dramatice din istoria României. Cu Elena Ofițerescu, ultima băștinașă, acest sat continuă să existe, iar povestea ei este o mărturie a unei comunități care a dispărut.
