Muzeul Național de Artă din Timișoara găzduiește, în cadrul proiectului Timișoara Capitală Europeană a Culturii, cea mai importantă expoziție Brâncuși organizată în România în ultimii 50 de ani.
Istoria vieții lui Constantin Brâncuși, născut în anul 1876, arată că artistul a plecat la Paris, pe jos, în căutarea gloriei pe care nu o putea găsi în țara natală. După un an de călătorie, Constantin Brâncuși a ajuns la Paris (1904).
S-a înscris la Şcoala de Arte Frumoaseunde a învăţat doar doi ani pentru că la 30 de ani era limita de vârstă şi a fost exmatriculat. Mai târziu, le spunea prietenilor ca i-au făcut un bine pentru că oricum nu mai avea ce să înveţe la acea şcoală.
Totodată, s-a angajat şi ca spălător de vase într-un restaurant.
În 1907, Brâncuşi a lucrat câteva luni în atelierul lui Auguste Rodin. Acesta i-a observat talentul şi i-a propus lui Brâncuşi să rămână şi să lucreze alături de el, plătit. Brâncuşi i-a refuzat propunerea, spunându-i: „Maestre, la umbra copacilor falnici nu creşte nimic.” La rândul lui, Rodin i-a răspuns: „Brâncuşi, ai dreptate. Esti la fel de încăpăţânat ca şi mine.”
Urmează perioada de afirmare, 1907 – 1910, când a realizat trei mari opere de tinereţe: în 1907, „Rugăciunea”, comandă pentru cimitirul din Buzău; în 1908, „Sărutul”, prima variantă, ajungând după 30 de ani de căutări să-l stilizeze în Poarta Sărutului de la Târgu Jiu; în 1909 „Cuminţenia Pământului”.
Un articol scris de Alexandru Vlahuță și publicat în ziarul Universul din 7 Decembrie 1910, disponibil în digiteca Arcanum, arată cum a fost primită „Cumințenia Pământului” de unii critici din România, unde a fost trimisă de Brâncuși pentru o expoziție. Un dialog redat de Vlahuță în Universul din 1910 arată cum era văzut Brâncuși în România, la vremea respectivă.
– Ai văzut ce-a trimis Brâncuș?
– Bătaie de joc.
-Dar de ce au primit-o?
-Ca să-l compromită.
-Cu toate astea, dac-o privești mai mult, parc-ar fi ceva.
-Sperietoare de vrăbii.
Înainte făcea lucruri bunișoare. Mi-aduc aminte, acum vreo trei sau patru ani, avea un cap de copil….
În ciuda criticilor, Alexandru Vlahuță recunoștea geniul lui Brâncuși, considerând că trebuie să se întoarcă în țară:
„ Nu cunosc personal pe d-l Brâncuş. Am auzit că e un tânăr de o inteligenţă aleasă, care ştie să se exprime şi în cuvinte tot aşa de plastic şi de mişcător ca şi’n piatră. Am mai auzit că e fiu de ţăran, că, după ce-a văzut că nu mai are ce’nvăţa la noi, a plecat pe jos la Paris, c’a făcut drumul acesta în vreo patru luni, şi că, în sfârşit, ajungând acolo, a trebuit să treacă prin multe şi cumplite greutăţi până să-şi înfiripeze un adăpost unde să poată lucra.
Am auzit iarăş, că e un om hotărât şi mândru, că n’a vrut şi nu vrea să primească ajutorul nimăruia, că el înţelege să-şi desfunde calea singur, şi să-şi treacă viaţa ca un viteaz, în luptă aprigă, între biruinţă şi moarte.
– Acum îşi are la Paris atelierul lui, un cerc de admiratori, pe cari nici nu i-a căutat, nici nu-i cultivă, şi, ceea ce-i mai preţios decât toate, simpatia marelui Rodin. De-acolo, din atelierul acela de visuri îndrăzneţe şi de muncă robustă, ne-a trimes, pentru expoziţia de primăvară, „Cuminţenia Pământului“, iar, de acum în urmă, pentru cea de toamnă, „Un fragment de capitel“, care-ar închipui o îmbrăţişare dincolo de moarte, în lumea cea fără de timp.
Simplitatea voită din cea dintâi lucrare, apare în aceasta şi mai voită, rămâind totuş, ceva misterios şi sugestiv în îmbrăţişarea aceea pentru veşnicie a două îngânări de făpturi omeneşti, ceva ca o şoaptă nedesluşită ce par’că vine dintr’o poveste.
S’ar putea esplica, întru câtva, cum s’a făcut că tânărul acesta, fecior de ţăran, a rupt, în arta lui, orice legătură cu noi. A suferit prea mult în mijlocul nostru, şi, înăsprit de nevoi, simţindu-se din ce în ce mai străin între ai lui, a pornit, singur, în căutarea unei alte lumi. Şi s’a dus, fără să se mai uite îndărăt, – s’a dus, ca’n basme, pân’a dat de… „Împărăţia de Piatră“ a vechilor Asirieni. Acolo, cu puterea lui cea năzdrăvană, suflând viaţă pietrelor şi trezind din somn fiinţi ce dormiau de mii de ani, şi le-a făcut prietene, ş’a rămas cu ele. Şi eată că ne trimete vorbă de-acolo, prin „Cuminţenia Pământului“, sau prin vr’un „Fragment de capitel“, că el s’a despărţit de noi, de lumea şi de vremea noastră pentru totdeauna.
Tristă veste ne trimete. Tristă pentru noi mai cu deosebire, – căci ne doare să aflăm că acestui suflet ales, acestui nobil artist, ridicat din mijlocul nostru, nu-i mai vorbeşte nimic din câte ni-s dragi nouă şi le înţelegem, din câte-au făcut farmecul copilăriei lui, că nimic din ce-i al nostru şi al lui nu-l mai atrage.
Un „primitivism“ în toată puterea cuvântului. – Ciudat lucru. Din mijlocul Parisului, din atelierul lui Rodin, unde-ai stat printre cei mai aproape de adevăr, printre cei mai iniţiaţi în tainele artei de-a întrupa viaţa în forme neperitoare, să te strămuţi de-odată într’o ţară aşa de depărtată şi de străină inimii tale, neamului tău, vremii tale, şi să începi acolo a face sculptură cum o făceau oamenii de-atunci, cari nu se pricepeau s’o facă altfel, – să cauţi adecă tu, om al veacului al douăzecilea, să concepi şi să înfăţişezi frumosul întocmai cum îl concepeau şi se străduiau să-l îngăimeze în piatră, cu patru mii de ani în urmă, naivii cioplitori de idoli din câmpiile Tibrului – nu e acesta un straniu mod de a te căuta pe tine? Căci am deplina convingere că d-l Brâncuş nu s’a dus acolo unde s’a dus, decât pentru a-şi căuta patria personalităţii sale.
Da, domnule Brâncuş, te cred absolut sincer, şi de aceea îţi şi scriu rândurile acestea – în speranţa că totuş te vor putea găsi. Îţi scriu pentru a-ţi spune: că, din moment ce ai o personalitate – şi d-ta o ai – o poţi duce şi cultiva pretutindeni, dar mai vârtos şi nemăsurat mai prielnic în lumea şi’n cadrul vremii în care trăieşti:
Aceasta e patria reală a talentului pe care ţi la încredinţat Dumnezeu, – numai aceasta; va creşte el şi aiurea, dar culmea puterii de desvoltare şi de fecunditate nu poate s’o atingă decât în brazda în care-a răsărit;
că, oricât ai cerca, tu om în toată firea, să-ţi însuşeşti felul de a vorbi al copilăriei, nu vei ajunge decât la o gângăvire, niciodată la rostirea dreaptă şi întreagă a sufletului tău;
că în desenul îngăimat sau în omul de zăpadă pe care-l face copilul este farmecul acelei naivităţi curate care e însăşi natura, şi pe care tu, pictor sau sculptor, conştient de darul tău şi de secretele artei tale, nu poţi s’o ai, şi nu trebuie s’o cauţi;
că opera de artă este un produs natural, şi de câte ori vei umbla s’o plăzmueşti pe căi artificiale, nu vei obţine decât lucru artificial, articol de imitaţie, care, oricât de bine făcut şi de bătător la ochi ar fi, este şi rămâne o imitaţie;
că artistul e solul unui neam şi al unei vremi hotărâte, din care nu se poate desface, fără a-şi pierde darul, puterea divină de a crea viaţă;
că tu, care te-ai ridicat din mijlocul nostru, sânge din sângele nostru, oricât te-ai crede de liber în gândurile şi’n faptele tale, să ştii că eşti legat de noi prin rădăcinile adânci ale vieţii tale, şi să ştii că partea cea mai bună a sufletului tău nouă ne-o datoreşti, pentrucă dela noi o ai.
Eşti un glas al nostru, şi prin tine cerem să vorbim Eternităţii.
