Scăiuşul este o mică localitate aflată în Caraş-Severin, la graniţa cu judeţul Timiş. Comunitatea de aici e formată în mare parte din bătrâni, marcaţi şi acum de evenimentele ce au avut loc în urmă cu mai bine de 80 de ani.

De două ori pe an, în 15 august şi la sfârşitul lunii septembrie, mii de credincioşi de toate riturile se adună în mica localitate cărăşeană pentru a marca prin pelerinaje şi rugăciuni lăcrimarea unei icoanei cu Fecioara Maria şi Pruncul Isus care se află în biserica satului. Chiar dacă faptele s-au petrecut în urmă cu 85 de ani, Biserica Greco-Catolică le consideră printre cele mai importante din întreaga ţară şi le cinsteşte ca atare, cei mai înalţi prelaţi ai cultului venind aici ani la rândul să slujească.

Sat pustiit de ciumă, repopulat cu cehi şi slovaci

Istoria satului Scăiuş este una destul de zbuciumată. A fost înfinţat de haiducii care jefuiau boierii vremii, pentru că zona se afla bine ascunsă între dealuri şi păduri. Oamenii locului spun că una din fântânile satului, numită “la Bărboni”, datează chiar din acele vremuri.

La începutul anilor 1800, ţinutul a fost bântuit de ciumă, aproape jumătate din populaţie fiind secerată de teribila molimă. Zeci de gospodării au rămas ale nimănui. Regiunea a fost pustiită, iar oamenii erau tot mai puţini. Istoria spune că abia vreo 50 de ani mai târziu au fost aduşi cehi şi slovaci care să repopuleze zona. Aceştia şi-au reconstruit casele şi au format o comunitate cu obiceiuri şi tradiţii specifice locurilor de unde veneau.

Spre sfârşitul anilor 1800, localnicii au făcut donaţii ca să ridice o biserică. Fiecare a contribuit după puterile lui. Familia Martiac, de exemplu, a cumpărat o icoană cu Fecioara Maria şi Pruncul Isus şi a donat-o lăcaşului de cult. Credincioşii au împodobit-o cu o coroană de argint, făcută la Lugoj de argintarul evreu Koloman Blum. Credincioşii i-au mai atârnat Fecioarei mărgele la gât şi i-au pus văl pe cap, după stilul vechi slovac.

Icoana a fost aşezată într-o cutie de lemn, ramă care avea câte o uşită şi în faţă şi în spate şi verigi laterale în care se puteau introduce beţe. La sărbători şi procesiuni, patru copile îmbrăcate în alb purtau icoana în mâini sau pe umăr.

Prima lăcrimare

După aproape 50 de ani, în 1934, după ce icoana devenise simbolul credinţei localnicilor, Scăiuşul trece printr-un eveniment  ce avea să-l marcheze puternic şi în zilele noastre. În ultima zi a lunii septembrie, a acelui an, în sat era sărbătoare şi se ţinea o horă în curtea bisericii.

“Cântăreţul de strană, Ioan Turchineac a trimis hora în drum ca să nu deranjeze serviciul religios. Totuşi muzica se auzea până la altar. În capelă (biserică) au intrat doar vreo 10-12 femei mai în vârstă. Ca în toate timpurile oamenii sunt înclinaţi mai mult spre distracţii, decât spre rugăciune. La sfârşitul vecerniei cantorul a observat o lacrimă la ochiul stâng al Fecioarei Maria. S-a apropiat mai bine şi convingându-se de realitate s-a speriat. Era o lacrimă adevărată! A venit preotul, femeile din biserică, apoi au fost chemaţi cei de la horă şi cu toţii au văzut lacrimile care străluceau în amândoi ochii Sfintei Fecioare. Lacrimile au rămas ţintuite, fără să curgă pe chipul din icoană, până pe la orele zece seara, când au început să se usuce”, arată episcopul de Lugoj, Alexandru Mesian, în cartea sa “Maica Domnului de la Scăiuş”, unde susţine că întreaga comunitate a fost zguduită de această întâmplare, “femeile plângeau în hohote”.

A doua lăcrimare

După 15 zile, fenomenul s-a repetat şi a marcat şi mai puternic comunitatea.

“Era luni după-masă, în 15 octombrie 1934. Cantorul Turchineac a observat că purceii săi au intrat în curtea bisericii. S-a dus să-i scoată şi văzând uşa bisericii deschisă. Îngenunchind în faţa icoanei, a văzut deodată că amândoi ochii Fecioarei Maria erau scăldaţi în lacrimi. A venit preotul, au tras clopotele şi s-au adunat oamenii din sat. Alergau din toate partite căci li s-a spus dinainte că dacă se mai întâmplă minunea vor trage clopotele. De data aceasta lacrimile erau mai mari. Între timp a intrat în biserică o bătrână, Ana Madescu, pe care celelalte femei au întrebat-o: „Dumneata vezi?” Ea a zis: „Mi se pare că-i aici”, şi întinzând degetul l-a pus pe lacrima de la ochiul drept. Lacrima s-a spart şi s-a prelins pe degetul bătrânei, care a rămas cutremurată şi n-a mai putut vorbi”, povesteşte episcopul Mesian.

La ambele lăcrimări au asistat sute de persoane, aproape toţi membrii comunităţii, fie că erau copii sau bătrâni. Unul dintre ultimii martori oculari, Gheorghe Hoargă a trăit până în 2014, când a povestit cum a aflat de lăcrimarea Fecioarei.

“Eram în curtea scolii, iar învăţatorul întârzia la lecţii, noi am ieşit în curtea şcolii pentru a ne juca, în loc să stăm în clasă. Cantorul Turchineac a venit de la el acasă direct la noi, la copii, certându-ne pentru faptul că de ce ne-am dus să deschidem uşile la biserică? Noi am răspuns că nu noi am deschis uşile şi nici nu am văzut nimic. Atunci el s-a dus la vecina care era vis-a-vis de biserică să intrebe dacă cumva ne-a văzut jucându-ne lângă biserică. Atunci Turchineac a intrat în biserică şi a strigat în gura mare către părintele Craşovan: <<Părinte! Părinte! veniţi fuga până aici!>>. Părintele a ajuns repede şi Dl. Turchineac i-a arătat icoana lăcrimând. Iar noi copiii, când am auzit, ne-am dus în faţa bisericii grămada, liniştiţi ca să vedem şi noi cum lăcrimează icoana. Părintele Craşovan a ieşit din biserică şi ne-a pus doi câte doi, frumos în rând şi ne-a zis: <<Haideţi copii să vedeţi şi voi cum plânge Maica Precista!>>. Când noi am intrat, icoana avea deja lacrimi pe ambii obraji, pâna în zona pomeţilor”, a declarat Gheorghe Hoargă, într-o documentare realizată de Episcopia Greco Catolică de Lugoj.

Securitatea a vrut să confişte icoana

După desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice de către comunişti, Securitatea a încercat să pună mâna pe icoană considerând că e un pericol pentru pentru regim deoarce, an de an, atrăgea un număr tot mai mare de credincioşi.

 “Procesiunea făcută în 31 iulie 1948 a fost o adevărată renaştere spirituală, iar aducerea icoanei între 1-15 august la Lugoj a fost o înălţare sufletească pentru multe persoane, care până atunci nu erau prea evlavioase.Securitatea a voit să ia icoana şi temându-se de acest lucru cantorul Turchineac a luat-o din biserica parohială din Scăiuş şi a ascuns-o la sora sa. Aici a ţinut-o o vreme într-un pat înalt, cu perne suprapuse. Între timp Securitatea din Lugoj a căutat icoana la Scăiuş şi neaflând-o în biserică s-au dus la preot. Preotul nu era acasă, dar o fată care lucra aici a spus organelor de stat că icoana a fost dusă în Slovacia de parohienii care în acel an au emigrat în ţara lor de baştină. În urma acestei afirmaţii false care s-a răspândit, Securitatea n-a mai căutat-o. Ioan Turchineac a adus icoana la Lugoj şi a pus-o în camera mea pe un perete mai întunecos din locuinţa doamnei Nosco, unde locuiam atunci clandestin. Adresa mea pe buletin era Nicolae Manea. Icoana a rămas la mine până în anul următor, 25 august 1949. Atunci am fost arestat de pe stradă şi nu au făcut percheziţie la locuinţa mea, Maica Sfântă s-a apărat singură.

Cum ceilalţi preoţi greco-catolici erau pasibili de arestare în fiecare clipă, icoana a fost dusă un timp la o congreganistă, profesoara Lucreţia Cristea, apoi aceasta îmbolnăvindu-se, icoana a trecut la o altă congreganistă – tot profesoară – Maria Gherghel. Ea a acoperit icoana cu o altă icoană, reprezentându-L pe Isus în Ghetsimani şi aici a stat câţiva ani. Dar fiind profesoară şi continua totuşi să meargă la biserică au început urmăririle şi persecuţiile împotriva ei. Ea s-a temut să mai păstreze icoana şi astfel icoana a fost predată altei congreganiste, Elena Petrescu, la care icoana nu era atât de periclitată. Icoana a fost aşezată pe peretele principal, fără podoabe şi fără să fie acoperită, dar nimeni nu a bănuit şi nici nu a recunoscut icoana timp de aproape cincisprezece ani”, povesteşte în memoriile sale fostul episcop greco-catolic Ioan Ploscaru, condamnat şi întemniţat de către comunişti.

Icoana s-a întors la biserica din Scăiuş, în anul 1977, fără a se face prea mult caz de asta, tocmai ca autorităţile să nu afle. De atunci, ea se află în mijlocul micii comunităţi şi a devenit destinaţia pelerinajelor pentru mii de credincioşi din ţară şi din străinătate.